Andrei mereu cu zambetul pe buze

Andrei are 10 ani si este elev in clasa a IV-a. Este un copil cuminte, intelept si inteligent. Se afla in centrul nostru de la 3 ani, atunci cand a fost gasit de lucratorii stradali ai fundatiei in strada, impreuna cu mama. Au fost adusi amandoi in centrul maternal al fundatiei, dar mama nu a stat la noi decat o luna, preferand libertatea pe care i-o oferea strada. Desi pana atunci nu avusese contact decat cu mama, care are probleme de sanatate psihica, Andrei era un copil perfect dezvoltat, atat din punct de vedere fizic, cat si intelectual. Pe parcursul anilor mama a dormit pe unde a putut, in scari de bloc, la diferite persoane, femei sau barbati, in diferite centre. Intotdeauna a revenit in strada, ca si cum aceasta ar fi fost caminul ei si la cersit, ca singurul ei mijloc de subsistenta. Au fost perioade lungi de asteptare pentru Andrei, luni intregi in care mama nu l-a vizitat. S-a obisnuit. Stie ca mai devreme sau mai tarziu mama o sa apara, purtandu-se de parca a trecut doar o zi de cand nu s-au vazut. De fiecare data se mira de cat de mult a crescut Andrei, de cat de inteligent este, de rezultatele bune obtinute la scoala, realizand in felul ei ca in tot acest timp in care a lipsit, Andrei s-a mai indepartat putin de ea.

In prezent, mama se afla intr-un centru de ingrijire si asistenta. Locuieste acolo de cateva luni iar in ultima perioada il viziteaza mai des pe Andrei. Se intampla sa plece spunand ca mai vine peste o luna sau doua pentru ca are treaba. Saptamana urmatoare vine din nou in vizita, uitand total cele afirmate anterior. Il iubeste mult pe Andrei, in felul ei, nestiind cum sa exprime acest lucru, parand mai degraba ea insasi un copil. La fiecare vizita ii povesteste acestuia despre scurta perioada pe care au petrecut-o impreuna, cum l-a adus de la maternitate, cat de mic era iar Andrei ii soarbe vorbele cu ochii mari si inima plina de iubire, aproape uitand sa respire, dorind din tot sufletul ca aceste amintiri minunate sa devina realitate.

februarie 2009

Andrei a fost integrat in programul altei fundatii, impreuna cu ceilalti copii. In noul centru acesta si-a facut multi prieteni noi si este fericit ca Vasilica, vechiul sau prieten si coleg de camera i-a ramas alaturi.

septembrie 2011

]]> http://www.casasfiosif.ro/alte-programe/libertatea-strazii/feed/ 0 http://www.casasfiosif.ro/alte-programe/o-viata-fara-mama/ http://www.casasfiosif.ro/alte-programe/o-viata-fara-mama/#comments Mon, 10 Oct 2011 14:18:14 +0000 Costin Urse http://casasfiosif.webinteractiv.ro/?p=950 Continuarea →]]>

Melisa cu jucaria ei preferata

Melisa are 7 ani si este in clasa I-a. Este mica de statura, ai spune ca inca merge la gradinita. In fiecare zi de luni o asteapta pe mama dar aceasta o dezamageste de foarte multe ori. Melisa ramane in casa asteptand-o, in timp ce copiii sunt la joaca in parc. Atunci e revoltata si suparata pe mama dar uita pana la urmatoarea intalnire cu aceasta.

Cand avea 1 an si 5 luni, Melisa a fost gasita impreuna cu mama intr-o statie de metrou. Acolo locuiau, in frig, in mizerie, depinzand de mila trecatorilor. Lucratorii stradali ai fundatiei le-au adus pe cele doua in centrul maternal. Cu toate ca mama ar fi putut sa ramana cu copilul in centrul maternal al fundatiei, ea a decis sa se intoarca in strada, lasand-o pe Melisa in grija noastra. La momentul respectiv mama avea numai 19 ani.

Acum mama Melisei locuieste in apropierea centrului nostru si cu toate acestea cateodata trece mult timp pana vine sa o vada. De fiecare data cand aceasta nu vine, Melisa pune aceleasi intrebari „ De ce nu vine mama?” sau „Cand o sa vina mama?” sperand ca cineva sa-i dea raspunsul dorit.

Desi nu face si nu a facut pe parcursul timpului nici un efort pentru a-si creste si educa copilul, pentru a-l avea alaturi, mama si-a transformat camera in care locuieste intr-un adevarat „sanctuar” dedicat Melisei. Unde intorci ochii este o poza a Melisei, are caiete intregi cu poezii dedicate acesteia, un jurnal cu povestiri ale intalnirilor cu ea, si-a tatuat numele acesteia pe brat. Dincolo de toate aceste artificii, se pare ca mama Melisei ignora esentialul: ce simte, isi doreste si la ce viseaza copilul ei. Melisa are nevoie de dragostea si atentia ei in fiecare zi: dimineata la trezire, in drum spre scoala, cand isi face temele, cand merge in parc, la joaca, cand se aseaza la masa, seara la culcare. Copila viseaza ca mama sa o insoteasca pas cu pas, cu iubire si responsabilitate, pe drumul catre maturitate. Cand va fi mare, nici o poezie, nici o poza, nici un tatuaj nu va schimba faptul ca Melisa a fost lipsita de prezenta permanenta a mamei in viata ei.

februarie 2009

Melisa a fost integrata impreuna cu ceilalti copii in programul unei alte fundatii. In momentul plecarii din centrul nostru, Melisa era senina si curioasa sa afle ce ii rezerva viitorul.

septembrie 2011

Anca

Ancuta are 8 ani si este eleva in clasa a II-a. Cand am intrebat-o ce amintiri are legate de perioada in care a stat cu familia, ea a ezitat. S-a gandit foarte mult, ochii ei mari, negri, care inspira seriozitate si inocenta in acelasi timp au ramas fixati intr-un punct. Am crezut ca amintirile ei sunt prea dureroase si nu vrea sa le readuca in prezent. Apoi am realizat ca nu stie ce sa povesteasca pentru ca nu isi aminteste. Era prea mica atunci. Nu isi aminteste decat de tata si unde au locuit. Cand a inceput sa vorbeasca despre tata ochii ei au devenit jucausi si parea ca zambeste cu intreaga fiinta.

Timp de doi ani, cand locuia cu tata, Anca a fost inclusa in programul centrului de zi. Intr-o zi, acesta a adus-o dimineata la noi, iar seara nu a mai venit sa o ia. Ancuta l-a asteptat mult, dar acesta nu s-a intors, nici in ziua aceea, nici a doua zi, nici in urmatorii trei ani. Ramasa fara singura persoana care o ingrijea si o iubea, Ancuta a trecut in programul centrului de plasament. Au trecut trei ani fara ca ea sa stie ceva despre tatal sau, macar sa stie unde se afla si daca ii este bine.

Inainte sa ajunga la noi, a locuit cu tata intr-o camera fara electricitate, apa sau caldura, impreuna cu alte familii. Apoi, inainte ca tatal sa dispara, au dormit pe unde au apucat, prin piete, parcuri, pe sub poduri. De mama nu isi aduce aminte. A parasit-o atunci cand era foarte mica si de atunci nu s-a interesat nici macar o singura data de ea. Desi am incercat in mai multe randuri sa aflam unde locuieste nu am reusit, din ultimele informatii am aflat ca a parasit tara.

De curand, tatal Ancutei s-a reintors in viata ei, a aparut intr-o zi la poarta centrului nostru, nerabdator sa isi vada copilul. In tot acest timp a fost in arest. Stia dinainte ca va fi arestat si cu toate acestea a ales sa nu spuna nimic, nici copilului, nici noua. Nu vroia ca Ancuta sa stie unde merge.

Acum tata si-a gasit un loc de munca si in fiecare saptamana o viziteaza pe Ancuta. Se intampla uneori sa nu vina si atunci ea e foarte trista. Dar Ancuta spera ca tatal va veni saptamana urmatoare.

februarie 2009

In sfarsit, viata i-a suras Ancutei. Dupa ani de suferinta si asteptare, in care nu a tinut legatura cu nici un membru al familiei, acum se afla alaturi de sora ei, in varsta de 6 ani, in grija unui asistent maternal profesionist, o persoana care stie cat este de importanta pentru cele doua fete caldura unui camin.

In fiecare saptamana, Ancuta ne tine la curent cu noutatile din viata ei. Acum are prieteni noi, colegi noi, o casa noua, o familie iubitoare si o viata noua. Si bineinteles, amintirile din anii petrecuti alaturi de noi.

mai 2009

Ela cu fratele ei Fernando

Ela si Nando sunt frati. Ela are 9 ani si este eleva in clasa a III – a , iar Nando are 8 ani si este elev in clasa a II –a. Erau foarte mici, Ela avea 2 ani, iar Nando doar un an cand au venit la noi astfel incat nu-si mai amintesc nimic despre familia lor, despre cum era inainte, cand locuiau cu mama.

Au fost gasiti de echipa stradala a fundatiei, impreuna cu mama, in niste baraci amplasate pe un santier. Aceea era casa lor la momentul respectiv. Au fost adusi in centrul nostru si de atunci locuiesc cu noi.

Pe parcursul timpului mama i-a vizitat rar, vine sa-i vada cateva saptamani la rand, apoi dispare cu lunile si de fiecare data ia cu ea linistea copiilor ei. Acum un an copiii s-au intalnit cu ea in autobuz, desi stiau din spusele ei ca este plecata in alta tara. A incercat sa treaca neobservata, insa copiii au vazut-o. Le-a promis ca va veni urmatoarea saptamana sa-i viziteze dar au trecut mai multe luni pana a venit. De fiecare data le promite ca va veni, ca ii va lua acasa in week-end si aproape niciodata nu isi respecta promisiunea facuta. Copiii o asteapta mereu, cu nasul lipit de fereastra, cu ochii atintiti la poarta, cu bagajul facut. Si de fiecare data traiesc aceeasi dezamagire, mama nu vine. Pentru ei timpul petrecut alaturi de mama este cel mai valoros, mancarea pe care o face mama este cea mai buna iar mama este cel mai minunat om de pe pamant. Se hranesc cu aceasta iluzie, neavand de ce altceva sa se agate. Nevoia de a avea o mama nu dispare cu timpul, oricat de mult am incerca sa gasim un substitut.

Fernando sfarseste de fiecare data prin a fi revoltat de nerespectarea promisiunilor facute de mama, intrebandu-se ce are ea mai important de facut decat sa vina sa isi vada copiii. Ela este tacuta, nu se exteriorizeaza asa cum face Fernando, spune ca nu vrea ca ceilalti copii sa o vada manifestandu-si dorul de mama, ca un copil mic, si sa rada de ea. Dupa o perioada mai indelungata de absenta se obisnuiesc cu lipsa mamei. Stiu ca aceasta nu vine si nu mai sunt chinuiti de asteptarea in zadar, de planurile frumoase care nu sunt implinite, de speranta care se transforma in durere. Si atunci se intorc spre noi, avand certitudinea ca vor gasi alinarea si siguranta de care au nevoie.

februarie 2009

Visul cel mai mare al celor doi frati, Ela si Nando a devenit in sfarsit realitate, dupa 7 ani lungi de asteptare. Suferinta lor, de a nu fi alaturi de mama a luat sfarsit, in momentul de fata, cei doi aflandu-se in grija mamei. Locuiesc acum in sanul unei familii numeroase, simtindu-se in sfarsit acasa.

Misiunea noastra nu s-a incheiat insa odata cu intoarcerea celor doi copii in familie, acestia impreuna cu mama vizitandu-ne saptamanal.

In fiecare zi de joi a saptamanii, atat copiii cat si mama primesc consiliere, sustinere materiala si certitudinea ca vom reprezenta intotdeauna un sprijin pentru ei.

mai 2009

Andrei cu sora lui Alexandra

Am ajuns aici pentru ca mama a murit si tata nu a mai avut conditii sa ne intretina. Mama a murit la cateva luni dupa ce m-am nascut si nu mi-o mai amintesc. O stiu doar din poze. Cand eram mica eram cuminte. Am trei frati, pe sora mea cea mare, Cristina nu am mai vazut-o de doi ani. E plecata in Spania. Cealalta sora a mea, Catalina lucreaza, are grija de copiii unei familii. Ultima data am vazut-o acum 2 saptamani. Aveam 4 ani cand am venit aici, Andrei avea 10 ani si Catalina 14. Cineva a venit acasa si ne-a luat de acolo. Prima oara a venit Catalina si a vorbit aici. Inainte stateam la bloc, apoi la casa. Tatal meu a dat casa nasilor mei , crezand ca il vor ajuta cu mancare , dar acestia au plecat in strainatate si ne-au vandut casa. Acum tata sta in aceeasi casa dar intr-o camera in care inainte erau puse la gramada diferite lucruri.

Alexandra, 13 ani

Candva Alexandra facea parte dintr-o familie numeroasa si fericita. Din pacate nu-si mai aduce aminte, era prea mica. Toata aceasta fericire a luat sfarsit brusc, odata cu decesul mamei. Atunci nu avea decat cateva luni. Alexandra sufera foarte mult datorita acestei pierderi, chiar daca nu si-o aminteste pe mama . Si-ar dori sa povesteasca si ea despre aceasta, asa cum fac ceilalti copii, sau sa-i fi pastrat macar amintirea, asa cum i-au pastrat-o fratii ei. Dupa moartea mamei, ramas singur cu patru copii, tatal sau a intrat intr-o perioada de depresie profunda, inecandu-si amarul in alcool, nestiind cum altfel sa supravietuiasca acestei pierderi enorme. Au inceput sa apara si problemele de natura financiara, cele doua fete mai mari, Cristina si Catalina fiind nevoite sa renunte la scoala, pentru a ajuta familia. Impreuna faceau curatenie la o scara de bloc, iar Alexandra mergea cu ele. La cererea Catalinei, ea impreuna cu Andrei si Alexandra au venit in centrul nostru. Cristina a refuzat.

Ultima amintire a Catalinei legata de mama este a cortegiului funerar oprit in fata blocului. Nici cei patru frati, nici tatal lor nu au participat la inmormantare, datorita unei dispute mai vechi dintre tata si familia mamei, care s-a ocupat de inmormantare si care nu a dorit ca acestia sa participe. Pentru copii mama disparuse brusc, fara ca lor sa le fie data sansa de a-si lua la revedere. Foarte mult timp copiii nu au stiut nici macar unde este mormantul mamei, au aflat in urma cu aproximativ doi ani.

In prezent, locuiesc alaturi de noi doar Andrei si Alexandra, Catalina fiind integrata la cerere in programul unei alte fundatii, intr-un apartament social pentru tinerii iesiti din institutii. Andrei are 19 ani si este elev in clasa a XIII-a, iar Alexandra are 13 ani si este eleva in clasa a VII-a. Legatura dintre frati este foarte puternica, Alexandra privindu-i pe Andrei si pe Catalina ca pe niste modele, acestia fiind pentru ea intr-un fel figurile parintesti pe care nu le-a cunoscut. Tatal lor locuieste intr-un fost depozit pe proprietatea pe care a vandut-o, situatia sa ramanand neschimbata. Din cand in cand copiii il viziteaza. Dincolo de neputinta si deznadejdea sa, el va ramane mereu tatal lor.

Cei trei copii si-au pierdut familia intr-un mod foarte dureros dar au gasit o noua familie mai numeroasa, calda si iubitoare alaturi de noi.

februarie 2009

Dupa promovarea examenului de bacalaureat, Andrei a decis ca doreste sa mai ramana o perioada la noi, sa se angajeze si sa economiseasca niste bani care sa ii fie de ajutor in momentul in care va fi independent. Insa la scurt timp dupa ce si-a gasit un loc de munca a hotarat sa locuiasca impreuna cu sora mai mare, Catalina intr-un apartament inchiriat. A urmat un eveniment foarte dureros pentru cei trei frati – tatal lor a decedat. Fundatia „Viitor pentru Copiii Romaniei” s-a ocupat de inmormantarea tatalui si i-a sprijin neconditionat pe cei trei frati pentru a depasi acest moment dificil.

In prezent, Andrei are un loc de munca stabil si locuieste intr-un apartament inchiriat impreuna cu alti prieteni. Relatia dintre Andrei si Alexandra a ramas stransa, cei doi petrecand timp impreuna saptamanal.

februarie 2010

Alexandra va locui din aceasta toamna impreuna cu fratele sau, Andrei. Andrei are un loc de munca stabil si, cu ajutorul oferit de sora mai mare, Catalina, care se afla in Spania, se poate ocupa de cresterea Alexandrei, care este eleva in clasa a X-a. Alexandrei i s-a implinit un vis, dorinta ei cea mai mare fiind sa locuiasca cu fratii sai care, pana in prezent, nu au avut stabilitatea financiara necesara ingrijirii unui copil.

septembrie 2011

Toti cei sase frati: Iulian, Nisa, Romica, Nicoleta, Vasilica si Marian cel mai mic dintre ei

Imi aduc aminte ca mama si tata nu erau niciodata acasa. Din cate stiu eu, mama se ducea cu alti barbati sa faca bani, ca altfel nu avea cum, iar tata venea acasa ii lua banii si se ducea la bautura. Venea a doua zi dimineata la 3, o batea iar noi ne bagam intre ei, eu mi-am luat-o, mi-a spart nasul, altadata m-a taiat, de doua ori, a aruncat cu cutitul dupa mine. Mama s-a dus la fantana sa ia apa si tata a vazut ca nu mai vine si m-a trimis pe mine, iar eu fugind ca stiam ca o sa patesc ceva, el a aruncat cu cutitul dupa mine pentru ca am comentat. Cand se enerva ne batea pe toti si ne spunea ca a venit Mos Nicolae. La el venea in fiecare zi Mos Nicolae. Pentru orice prostie mica pe care o faceam ne batea. Intr-o zi a venit acasa si ne-a aruncat pe toti intr-o rapa, in lanul cu papusoi. Imi ingrijeam toti fratii si aveam grija de ei si tot eu mi-o luam. Pe mama de fiecare data cand o vedea fumand sau ca vorbea cu cineva o batea. A bagat-o de doua ori in gips din cap pana in picioare. Lua sipci groase si patrate si o batea. Cand avea el chef venea acasa si facea sex cu mama in fata noastra. Cand se intampla lucrul asta noi ieseam din camera si dupa aceea ne batea pentru ca am iesit. Mama facea asta pentru ca o batea si o obliga. Aveam doar o singura camera in care stateam toti, a doua nu era terminata. Nu am avut ce sa mancam toata perioada in care am stat cu parintii, eram dezbracati, nu aveam decat o pereche de pantaloni si o bluza. Mama nu a mai suportat bataille. Intr-o seara dupa ce a batut-o, i-a luat banii si a plecat la carciuma, mama nu a mai suportat si am plecat. Am plecat de acolo si am stat un an pe strada, cerseam . Dupa aceea si-a adus mama aminte ca o are pe mama ei. Bunica a aflat ca s-a certat cu tata si nu i-a convenit si s-a certat cu ea si dupa ne-a dat afara. Bunica a vrut sa ne tina pe noi, copiii la ea dar nu a vrut mama sa ne lase acolo. Dupa aceea am mers in Afumati, am stat si pe acolo o perioada de timp. In Afumati am stat la cineva, la o familie, dar nu imi mai aduc aminte cine erau oamenii aia. Si dupa aceea am stat in Gara de Nord. Acolo dormeam pe banci si ne duceam in fiecare zi la cersit si ii aduceam bani mamei si nu stiu ce facea cu ei. Ne dadeau oamenii de mancare, dar nu mancam din gunoi. Intr-o zi mama ne-a lasat singuri si am fost gasiti dormind in Gara de Nord de niste oameni care lucrau aici si ne-au luat cu ei. Aici ne-am spalat, am mancat si am ramas sa locuim in casa Sf. Iosif.

Nicoleta, 18 ani

Povestea lor este una dintre cele mai triste. Cei cinci frati au locuit impreuna cu parintii lor intr-o casa darapanata, cu o singura camera locuibila. Au suportat agresivitatea nelimitata a tatalui ani la rand, fara sa se poata apara in vreun fel, la fel ca si mama lor. Aceasta, ajunsa la capatul puterilor a decis ca e mai bine sa stea pe strada decat sa mai suporte bataile aplicate sistematic de concubin. Nu s-a gandit in nici un moment ce se va intampla cu copiii ei sau ce ar fi mai bine pentru ei. Au fost inclusi in acest razboi fara voia lor si au fost nevoiti sa suporte consecintele

In strada au fost obligati sa cerseasca pentru a supravietui, au indurat foamea, setea si indiferenta mamei. Aceasta nu le dadea sa manance daca nu aduceau bani si intretinea raporturi sexuale cu diverse persoane chiar langa locul unde acestia dormeau.

Cei cinci frati au fost gasiti in parcul din fata Garii de Nord, parasiti de mama, murdari si infometati. Au fost adusi in centrul nostru, unde au inceput o noua viata, desi acea perioada i-a marcat pentru tot restul vietii. Inca mai au cosmaruri legate de acele momente. Ulterior, a fost adus si fratele lor mai mic, Marian pe care mai tarziu mama a vrut sa-l ia pentru a pleca cu el in alta tara la cersit.

Din cei sase frati au mai ramas doar patru la noi. In urma cu 5 luni, Claudia (16 ani) s-a intors alaturi de mama sa, care in prezent are un copil nou nascut, in timp ce Romica (17 ani) a preferat sa locuiasca cu tata.

In centrul nostru au mai ramas Nicoleta, cea mai mare dintre frati care in prezent are 18 ani si este eleva in clasa a XI-a, aceasta pregatindu-se pentru o cariera de bucatar, Iulian (15 ani) elev in clasa a VIII-a, Vasilica (13 ani) elev in clasa a VI-a si Marian (9 ani) elev in clasa a III-a. Au parcurs un drum lung pana sa ajunga unde sunt astazi. Cu toate acestea mai au multe lucruri de invatat, cel mai important dintre acestea fiind acceptarea trecutului. Toti acesti copii au sentimente contradictorii fata de parintii lor, in special fata de mama. Copiii declara ca nu vor sa o mai vada, ca nu o pot ierta. Cu toate acestea, cand mama vine in vizita, lucru care se intampla foarte rar, toate resentimentele dispar, ramanand doar dragostea neconditionata fata de ea.

februarie 2009

Nicoleta a parasit si ea centrul odata cu finalizarea studiilor. Ca si Ionut, a fost integrata intr-un program destinat tinerilor, are un loc de munca stabil de care este multumita si din cand in cand cei trei frati ramasi in centru (Iulian, Vasilica si Marian) merg sa o viziteze.

octombrie 2009

Iulian a decis sa nu mai continue studiile si sa isi gaseasca un loc de munca. A considerat intotdeauna ca scoala nu este pentru el. Acesta a fost reintegrat in familie unde a gasit libertatea de care avea nevoie. Este un tanar echilibrat, care isi doreste sa detina controlul asupra propriei vieti. Lucreaza alaturi de fratele si verii sai si spera ca intr-o zi va avea o casa a lui.

Vasile si Marian au fost integrati in programul unei alte fundatii. Cei doi s-au adaptat foarte repede noii vieti, si-au facut multi prieteni insa cu siguranta nu vor uita locul unde si-au petrecut cea mai mare parte a copilariei. Cei doi pastreaza legatura cu fratii mai mari, acestia aratandu-se interesati de viitorul lor.

septembrie 2011

Ionut

Inainte de a se cunoaste tata cu mama mea vitrega, pot spune ca ne intelegeam foarte bine. La inceput m-am inteles bine si cu ea. Tata imi spunea de foarte multe ori sa-i spun mama, nu Ioana, dar ea a refuzat si mi-a spus sa nu-i spun mama ca nu m-a facut ea. Ea se comporta foarte urat cu mine, ma batea, ma injura. Dupa ce s-au cununat, au inceput si certurile, deoarece tata se ducea la munca beat si venea acasa tot beat, motiv pentru care a fost dat afara de la serviciu. Mama mea vitrega nu se ocupa deloc de mine cand eram la scoala. Norocul meu era ca o aveam pe strabunica. De cate ori ma trimitea tata la magazin sa-i cumpar de baut, ma punea sa ascund sticla ca sa nu vada mama, iar ea se lua de mine. De multe ori tata se lua dupa mama mea vitrega si imi spunea sa plec de acasa unde oi vedea cu ochii. De foarte multe ori plecam la nasa mea, sau veneam singur la Bucuresti, pentru a o cauta pe mama mea, ca sa ma ia la ea.

Tata, cand se imbata se lua de mine si de strabunica mea, iar noi eram nevoiti sa mergem sa dormim la vecini, deoarece ne era foarte frica de el. Singurele momente frumoase pe care le-am avut alaturi de el, au fost cele in care mergeam la pescuit.

In momentul in care am ajuns aici la fundatie, m-am simtit in siguranta alaturi de toti copiii si oamenii care au lucrat si inca lucreaza aici, care mi-au aratat si m-au invatat foarte multe lucruri.

Ionut, 17 ani

Ionut este un baiat curajos, a fost asa de mic, atunci cand a decis sa plece de la tatal sau, care locuia in alt judet si sa vina in Bucuresti singur, sa o caute pe mama. Si a gasit-o. Numai ca aceasta nu a reactionat cum si-ar fi dorit el. Nu l-a primit cu bratele deschise cum a visat de atatea ori, ci l-a lasat singur pe strada. Aceasta incepuse o viata noua, alaturi de un alt barbat cu care avea un al doilea copil. Nestiind unde sa se duca, naucit de reactia mamei a cutreierat strazile pana cand a ajuns la poarta centrului nostru. Si din acel moment nu a mai plecat.

Desi sediul fundatiei noastre este la cativa pasi de blocul in care locuieste mama, au trecut multi ani fara ca aceasta sa-l viziteze. In ultima perioada o viziteaza Ionut, din cand in cand, atunci cand mama ii permite. Tata nu l-a cautat niciodata, a fost usurat sa stie ca il creste altcineva si ca nu mai este un motiv de cearta in familia sa.

Ionut are acum 17 ani, este elev in clasa a XI-a si este un tanar curajos, pregatit sa ia viata in piept. Insa de fiecare data cand vorbeste despre mama, vocea ii tremura un pic si ochii i se lumineaza. Este fericit ca acum il lasa macar sa o viziteze. Pentru el asta este tot ce conteaza, ca din cand in cand o poate vedea.

februarie 2009

Ionut a implinit 18 ani in aceasta vara, moment in care a absolvit si scoala de arte si meserii. Si-a propus sa lucreze si sa devina independent, lucru pe care l-a reusit.

Acum se afla intr-un program social destinat tinerilor, locuieste intr-un apartament alaturi de tineri de varste apropiate, este angajat cu norma intreaga la un restaurant, dar a reusit sa-si continue si studiile.

Vorbim des cu el si de fiecare data pare ca s-a mai maturizat putin. Acum visul lui cel mare este sa se inroleze in armata. Este un baiat decis si perseverent si cu aceste calitati sigur va reusi sa isi indeplineasca visurile.

Stie insa ca nu e singur si de aceea, de fiecare data cand intampina o dificultate se indreapta spre locul pe care il considera ca fiind „acasa”, spre noi.

octombrie 2009

Ioana cu fratii ei, George si Marian

In urma cu cativa ani, imi aduc aminte cu tristete, ca stateam intr-o statie de masina, in bratele mamei mele, pe niste cartoane, impreuna cu fratii mei. Locul acela era casa noastra. Era foarte multa lume care ne gonea din acel loc. Singurul ajutor era din partea vanzatoarei de la magazinul care era langa locul unde ne adaposteam si din mila oamenilor care ne vedeau si ne ofereau cate ceva. Am stat pe strada cam un an si jumatate, apoi eu si fratele meu am fost dusi la un camin de catre mama noastra deoarece nu mai putea sa ne tina in strada. La acel camin daca nu eram cuminti eram batuti cu nuiaua la talpa, iar de Craciun primeau cadouri doar cativa copii, pentru ca nu erau destule. Noi nu am primit niciodata, nici unul atata timp cat am stat acolo.

Dupa ce sora noastra mai mare a ajuns aici la fundatia “Viitor Pentru Copiii Romaniei”, doamna directoare a reusit sa ne transfere si pe mine, si pe fratele meu aici, in acest centru. Aici am fost primiti cu drag si caldura, toti s-au purtat frumos si au reusit sa ne ofere o copilarie frumoasa. Aici am primit cadouri de fiecare sarbatoare, aici am invatat sa-i respect pe cei din jurul meu iar eu la randul meu am fost respectat.

George, 16 ani

In urma cu aproape 11 ani, bunicul si mama au fost pacaliti de niste oameni rai. La inceput acestia pretindeau ca vor sa inchirieze una din cele cinci camere ale bunicului, loc in care locuiam si eu cu mama si cei doi frati ai mei. In cele din urma s-a dovedit ca acesti oameni vroiau sa ne ia casa si sa ne lase pe drumuri. Asta au si facut dupa ce au convins-o pe mama sa divorteze de tata, promitandu-ne ca vom sta impreuna cu ei, ca o familie. Dupa ce mama si bunicul au semnat actele, acesti oameni au inceput sa fie mai reci cu noi, si sa ne trateze cu dispret.

Bunicul a fost obligat sa se mute la un domn cu chirie, iar apoi la o femeie care ulterior l-a amenintat si l-a obligat sa treaca pensia pe numele ei. Aici bunicul meu si-a gasit sfarsitul, fiind bolnav si ramanand flamand multe zile la rand.

Eu cu mama mea si cu fratii mei mai mici am ramas sa locuim cu acei oameni care ne-au luat casa. Aici am fost invatati sa furam, sa injuram, am fost trimisi de catre acesti oameni sa cersim pentru a le cumpara tigari si alimente. Dupa un timp ne-au dat afara din casa, neavand unde sa ne ducem, dormeam pe strazi si asteptam mila oamenilor. In acea perioada, mama a fost data afara de la munca.

Intr-o dimineata, pe cand dormeam pe strada, pe cartoane, o doamna, careia i se facuse mila de noi, ne-a dus la un camin, unde au ramas fratii mei mai mici. Am ramas cu mama pe strada, dar Dumnezeu ne-a ajutat ca iarna sa ne gasim unde sa stam. Un domn ne-a primit in casa lui, aici nu aveam nici apa, nici lumina.

Am stat pe strada doi ani. Dupa o seara friguroasa, in care statusem cuibarita langa mama mea, ne-au gasit doua doamne de la fundatia “Viitor Pentru Copiii Romaniei” si ne-au intrebat daca nu vrem sa mergem cu ele sa facem o baie calda si sa mancam. Cand am ajuns, oamenii de aici s-au purtat foarte frumos cu noi, ne-au luat datele, iar dupa ce au discutat cu mama, m-au intrebat daca as vrea sa raman aici, impreuna cu ceilalti copii. Afland ca peste zece zile se facea o excursie la munte, am spus ca as vrea sa merg si eu, deoarece nu mai fusesem niciodata la munte. Dupa ce ne-am intors de la munte, fiind obisnuita cu prezenta permanenta a mamei, imi doream sa o vad, iar doamna directoare a fost destul de draguta sa-mi permita acest lucru. M-am imprietenit foarte repede cu ceilalti copii, iar educatorii de aici sunt foarte draguti si intelegatori cu noi.

Nu dupa mult timp de la sosirea mea in centru, am aflat ca tatal meu a murit si pot sa spun ca a fost un soc pentru mine, realizand ca nu-l voi mai vedea niciodata.

Doamna directoare a reusit sa-i aduca si pe fratii mei, sa fim toti trei impreuna. Aici, datorita sprijinului si ajutorului oferit de catre toti oamenii din aceasta fundatie, cat si a voluntarilor din strainatate am reusit sa trec peste acele greutati si momente grele, am avut parte de intamplari frumoase, vacante minunate, am reusit sa fiu printre primii la invatatura, am invatat cum trebuie sa te comporti cu ceilalti, sa-i respect, sa socializezi cu cei din jur, am primit sfaturi in tot ceea ce am avut nevoie, am avut o copilarie frumoasa.

Ioana, 20 ani

Ioana a fost prima care a ajuns la noi. A fost gasita de lucratorii stradali ai fundatiei in strada, impreuna cu mama. Devotamentul ei pentru mama sa a fost atat de mare, incat initial nu a acceptat sa ramana in centrul nostru, a preferat sa se intoarca in strada pentru a fi alaturi de aceasta. La momentul respectiv avea 11 ani. A acceptat insa sa mearga in tabara la munte impreuna cu ceilalti copii din centru. I-a placut atat de mult incat s-a hotarat sa ramana, de data aceasta definitiv. La scurt timp dupa sosirea Ioanei au fost adusi si cei doi frati ai sai, George si Marian care la momentul respectiv se aflau in alt centru de plasament.

A trecut mult timp de cand cei trei frati dormeau pe cartoane. Acum dorm in pat, in camerele lor. Ioana are 19 ani si este eleva in clasa a XII-a la un liceu economic. Este o tanara inteligenta si perseverenta iar rezultatele scolare sunt pe masura. Va urma o facultate si va locui in continuare impreuna cu noi. George (15 ani) si Marian (17 ani) sunt amandoi in clasa a IX-a. Fiecare sambata o petrec impreuna cu mama, uneori se intalnesc chiar mai des. Legatura dintre ei este foarte puternica, ca in orice familie unita.

februarie 2009

In prezent in centrul nostru de plasament nu se mai afla decat George, fratele cel mic (17 ani). Ioana a fost admisa la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei a Universitatii Bucuresti, Departamentul pentru Pedagogia Invatamantului Primar si Prescolar. Desi ar fi putut locui pe toata durata facultatii in centrul de plasament a decis sa devina independenta, mutandu-se impreuna cu prietenul ei. Cei doi locuiesc intr-un apartament inchiriat iar Ioana, pe langa faptul ca este studenta este si angajata part – time in cadrul unei gradinite private. La implinirea varstei de 18 ani, Marian a parasit centrul nostru pentru a locui impreuna cu mama.

iulie 2009

Odata cu implinirea varstei de 18 ani, George s-a intors in familie. Acesta a dat dovada de maturitate si dorinta de munca, mergand sa locuiasca impreuna cu bunicii materni, care i-au promis ca il vor ajuta.

George s-a adaptat repede vietii de la tara, ajutandu-l pe bunicul sau la toate treburile gospodaresti. Din aceasta toamna va incepe constructia propriei case, ajutat financiar de bunici.

septembrie 2011

Ramona , Emil cu fratiorul lor Roberto

La varsta de sase ani am ajuns pe strada, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc. Viata mea pe strada, pot spune ca a fost oarecum un cosmar deoarece pericolul era la tot pasul. Cel mai urat pe strada era cersitul, dar fara cersit nu puteam sa-mi cumpar de mancare. Cei mai multi bani ii faceam la Gara de Nord, la McDonald’s de la Romana si la metrou. Uneori imi era dificil sa cersesc pentru ca oamenii ma priveau cu dispret, sau imi aruncau priviri urate si ma speriam. Cel mai greu era atunci cand cerseam iar copiii mai mari din strada imi furau banii si ma bateau, era o cursa continua, deoarece trebuia sa fug mereu de ei. Cat timp am stat in strada am umblat in tot Bucurestiul. Prieteni aveam putini iar ei nu erau tot timpul cu mine. Am avut un prieten care era mult mai mare ca mine si tot timpul cand era cu mine avea grija sa nu patesc ceva. Numele lui era Lulu, pot spune ca a fost cel mai bun prieten al meu de pe strada. Cu el faceam cei mai multi bani, fiindca avea experienta. Aveam locurile noastre unde cerseam. Cea mai urata zi din viata mea de pe strada a fost ziua in care l-am pierdut pe Lulu. Ziua in care l-am pierdut pe Lulu, a fost o zi mare pentru noi, deoarece facusem cei mai multi bani, iar seara ne-am dus sa dormim in gara, in salonul de asteptare, iar dimineata, Lulu disparuse fara urma. Nici azi nu stiu ce s-a intamplat cu el, pentru ca nu am mai auzit nimic de el, indiferent cat am incercat sa-l gasesc. Dupa un timp, m-am imprietenit cu un alt baiat, el fiind cel care m-a adus aici prima oara. Dupa cateva vizite la Casa “Sf. Iosif” am acceptat sa raman definitiv aici. Ma bucur ca am ales sa raman aici, deoarece am invatat multe lucruri in viata cum ar fi: sa-i respect pe cei din jurul meu, sa ma descurc in viata.

Emil, 20 ani

A trecut mult timp de la aceasta intamplare. Emil avea 8 ani cand a venit la noi. Pana atunci dormise in cutii de carton, sub tarabele dintr-o piata. Isi dorea nespus de mult sa mearga la scoala. Mama era si ea in strada, dar nu stateau impreuna. El a fost cel care ne-a condus la ea. Atunci am aflat ca Emil mai are o surioara de numai 2 ani si 10 luni, Ramona, pe care mama o abandonase in urma cu un an in spital. Am adus-o si pe ea in centrul nostru. Roberto, cel mai mic dintre cei trei frati locuieste la noi de cand s-a nascut. Timp de cativa ani intreaga familie a locuit in centrul nostru: el, cei doi frati mai mici si mama. Acum mama nu mai locuieste la noi, a ales sa locuiasca in alta parte. Copiii au suferit foarte mult atunci cand mama a plecat. Cu timpul s-au obisnuit cu absenta ei, insa suferinta aceasta ramane in sufletul lor.

Emil are acum 20 ani si este in clasa a XII-a a unui liceu economic. Este un tanar inteligent, foarte sociabil, carismatic si politicos. Viata lui s-a schimbat radical de cand a ajuns la noi. Nu mai este acel baietel speriat, ci un tanar increzator in sine. Cei doi frati ai lui au 14, respectiv 8 ani. Mama vine saptamanal in vizita, dar pentru nici unul dintre copii vizitele nu pot suplini prezenta ei permanenta.

februarie 2009

Cei trei frati au fost reintegrati in familie si locuiesc in momentul de fata impreuna cu mama. Dupa 5 ani de la parasirea centrului maternal al fundatiei, mama acestora a reusit sa-si gaseasca un loc de munca stabil si sa inchirieze o camera mai mare in care sa poata locui intreaga familie.

Emil si-a finalizat studiile liceale iar in momentul de fata si-a gasit si un loc de munca de care este foarte entuziasmat.

iulie 2010

Cei patru frati: Vali, Dani in spate, Geogiana si Marian in fata

Eu sunt Dani, acum noua ani locuiam la bloc impreuna cu familia mea, cei trei frati ai mei, cu mama si tata; atunci eram foarte fericit ca aveam si eu o familie ca toti ceilalti copii. Inainte ca mama sa-l nasca pe fratele meu mai mare Laurentiu, aveam doua surori. Intr-o zi pe cand tata era plecat la serviciu, mama a lasat soba aprinsa si a plecat la sora ei. Cea mica s-a jucat la soba si o bucata de jar aprinsa a cazut pe jos iar casa a luat foc. Atunci cand tata a ajuns acasa de la munca, pompierii deja le scosesera pe surorile mele de acolo, moarte, deoarece fusesera asfixiate de fum. Nu dupa mult timp mama l-a nascut pe Laurentiu, fratele meu mai mare, iar dupa trei ani m-a nascut pe mine. Locuiam cu totii intr-un apartament cu doua camere fara geamuri sau usi, nezugravita, cu peretii sparti si fara apa. Tata cand venea seara de la serviciu era beat si ne batea si pe noi si pe mama. In momentul in care tata o batea pe mama eram foarte trist si speriat pentru ca o iubeam mult pe mama mea. In multe seri noi dormeam afara la usa, in frig, deoarece tata ne batea si nu ne mai lasa sa intram in casa. Dupa ceva timp mama a plecat de acasa, si nici eu nu am mai suportat bataile, chinul si am ajuns in strada cersind. In strada nu era bine deoarece era frig, umezeala si mizerie . Ziua cerseam iar noaptea dormeam pe scaune la metrou. Am stat ceva timp in strada, am primit multe batai de la cei mai mari ca mine, chiar de la fratele meu mai mare care ma batea si imi lua banii pentru a-si cumpara tigari. Un om m-a adus aici, unde locuiesc acum, unde sunt foarte fericit deoarece duc o viata frumoasa, curata si armonioasa, impreuna cu cei trei frati ai mei.

Dani, 15 ani

Desfigurati de tata

Pana la varsta de 9 ani, am locuit impreuna cu familia mea la bloc. Nu am avut o copilarie fericita, deoarece mama si tata nu se intelegeau, tata era un om violent si consuma mult alcool. In fiecare zi venea acasa beat si isi varsa nervii pe mine, fratii mei si mama. Intr-o zi, tata a venit beat de la munca si a intrebat-o pe mama daca are ceva de mancare, iar cand mama i-a zis ca nu are, a batut-o si a dat-o afara din casa, apoi i-a luat pe cei doi frati ai mei, mai mici, i-a apucat de ceafa si i-a dat cu capul de marginea patului. Unuia i-a spart buza iar celuilalt arcada. Chiar si in ziua de azi ei mai au urmele lasate de el. Dupa un timp mama nu a mai suportat bataile si ne-a parasit, dupa un timp am fugit si eu de acasa.

Vali, 18 ani

Cu un tata dependent de alcool, care si-a abuzat fizic si psihic intreaga familie si o mama pe care nu a interesat-o ce se va intampla cu ei, Dani si Vali au preferat sa se refugieze in strada. Au considerat strada ca fiind singura lor salvare, desi au aflat ca si aceasta are fata ei urata. Au fugit de violenta tatalui si s-au intalnit cu violenta celorlalti copii, care ca si ei luptau sa supravietuiasca.

Dani este acum elev in clasa a IX-a. Este un copil istet, pe care destinul l-a obligat sa se maturizeze inainte de vreme si sa-si poarte singur de grija. La fel si fratele lui mai mare Vali care este in clasa a X-a si iubeste fotbalul. Cei doi frati mai mici ai lor, Georgiana si Marian nu-si amintesc cum au ajuns aici dupa ce au fost abandonati de tata intr-o casa derapanata pe care o ocupase in mod abuziv, dupa ce mama ii parasise. Toti fratii au o trasatura in comun, au o foarte mare nevoie de atentie, de afectiune, de a avea o persoana care sa se ocupe doar de ei, adica de mama. Din fericire ei sunt impreuna, se au unul pe celalat, se iubesc, se sustin si se ajuta, sunt o familie.

februarie 2009

In prezent, cei patru frati nu se mai afla in centrul de plasament al fundatiei noastre. Si-au dorit foarte mult sa fie impreuna cu familia, insa deoarece nici bunica si nici tatal nu au resursele necesare ingrijirii a patru copii acest lucru nu a fost posibil. Am facut eforturi deosebite ca dorinta lor de a fi aproape de familie sa se implineasca, cautand un loc in apropierea casei care sa faciliteze vizitele in familie. In prezent sunt mult mai aproape de rudele lor, locuind acum intr-un apartament social din judetul de care apartin si unde intreaga lor familie locuieste. Laurentiu si Daniel practica fotbalul de performanta iar cei doi frati mai mici si-au gasit repede prieteni noi. Legatura dintre noi si cei patru copii nu s-a rupt odata cu plecarea acestora. In discutiile telefonice pe care le avem cu acestia, copiii par fericiti si multumiti de noua lor viata. In ultima convorbire telefonica cu Daniel, acesta ne-a dat marea veste a excursiei pe care urmeaza sa o faca in aceasta vara in Anglia, organizata de DGASPC.

mai 2010